Sciziunea iudaismului maghiar

Sinagogi din Budapesta: ortodoxă (str. Kazinczy), "status quo ante" (str. Rumbach) și neologă (str. Dohány)

Sciziunea iudaismului maghiar (în ebraică:הקרע ביהדות הונגריה, în maghiară: Az ortodox–neológ szakadás, în idiș: די טיילונג אין אונגארן ,Di Taylung in Ungarn) a fost procesul de sciziune din rândurile colectivității evreiești din Regatul Ungariei (atunci parte a Imperiului Austro-Ungar) între anii 1869-1871, în urma încercării nereușite de întemeiere a unei organizații reprezentative a tuturor evreilor, care să fie recunoscută ca atare de către autorități. Congresul de întemeiere a noii organizații s-a întrunit în umbra disputei de ani de zile dintre evreii ortodocși tradiționaliști și cei neologi modernizatori, cunoscuți ca înnoitori sau reformiști. De teama hegemoniei rivalilor lor în noua organizație reprezentativă, ortodocșii au părăsit adunarea și au convins autoritățile Ungariei să recunoască oficial comitetul lor, care se pronunța pentru separarea completă de cealaltă tabără religioasă. În afară de aceasta, a apărut încă o fracțiune, cea a comunităților „status quo ante”, care au refuzat să se alăture celor două tabere rivale, și au decis să rămână independente.În vreme ce unele comunități au aderat în întregime la una din cele doua tabere principale, în multe alte cazuri, evreii din aceeași localitate s-au divizat în două sau trei comunități diferite. Sciziunea dintre diversele tabere a devenit una din caracteristicile principale ale evreimii maghiarofone de la începutul anilor 1870 și până la catastrofa iudaismului maghiar în Holocaustul din anii celui de al doilea război mondial. După 1918 cele trei tipuri de comunități evreiești au continuat să existe și în teritoriile din fostul Regat al Ungariei care au fost alipite la România, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Austria și Cehoslovacia.